Te rog sa nu ma judeci dupa cum scriu, ci dupa ce scriu.

In ultimii ani, colegii, prietenii, familia, iubitele, m-au criticat mereu pentru ca sunt … pesimist. Pentru ca m-am saturat sa dau explicatii legate de pesimismul meu, am decis sa-mi pun in scris povestea, desi in esenta cred ca este povestea tuturor.

Mereu am fost o fire curioasa care vrea sa descopere lumea. Pentru mine, fiecare lucru, indiferent daca este frumos sau urat, are farmecului lui pentru ca pur si simplu exista. In copilarie am avut norocul ca setea mea de cunoastere sa fie satisfacuta de carti, documentare, excursii si chiar instrumente (microscop, telescop, electronice, etc).

In anii adolescentei mele am avut ocazia sa ma plimb si sa vad multe tari, sa cunosc oameni de peste tot si sa vad multe capitale. Treptat, orasele, fie care erau Paris sau Londra, incepusera sa nu mi se mai para asa de speciale. Oamenii din alte tari, desi se imbracau sau vorbeau altfel sau erau mai respectuosi, in esenta incepusera sa mi se para aceeasi. Oricat de arogant ar suna, pentru mine lumea devenea tot mai mica.

In paralel, in reviste, la tv si in filme, ni se promitea tuturor un viitor fericit. Cu doar cateva decenii in urma oamenii pasisera pe Luna, iar caderea blocului comunist ne-a umplut pe toti de optimism. Viitorul suna bine.

Cu totii (romani si occidentali) aveam impresia ca nu mai era nimic care sa ne opreasca in a rezolva problemele legate de resurse, saracie, coruptie pentru ca in final sa ne extindem dincolo de limitele planetei noastre. Eram convins ca generatia mea va fi altfel si ca noi vom face primul pas spre acest „minunat” viitor.

Convingerea aceasta m-a determinat sa invat matematica si fizica, in speranta ca voi deveni un inginer sau fizician desavarsit care o sa puna umarul la acest viitor „stralucit”. Acum mi se par puerile aspiratiile mele de atunci, dar, pentru un pusti de 17 ani, orice este posibil.

Totusi, inainte sa dau la facultate am avut un moment de luciditate in care am realizat ca progresul tehnologic al lumii noastre nu este dirijat de visele tinerilor entuziasti ca mine si nici de beneficiile pe care le aduce, ci de vointa sistemului politic. Mai mult, eram constient ca nu vom putea explora spatiul ca europeni, rusi, americani sau chinezi. Nu numai pentru ca ar fi fost complet ineficient, ci pentru ca mi se parea aiurea sa ducem cu noi conflictele de acasa si sa incepem sa ne certam asupra cui apartine nu stiu ce petic de Luna, in loc de a-l coloniza sau de a-l exploata in beneficiul tuturor.

Asa ca, in ultimul minut, in loc sa urmez o cariera in fizica sau inginerie, am ales sa urmez o cariera in relatii internationale la una din universitatile de renume din Marea Britanie. Am crezut ca asa voi avea cele mai mari sanse sa ajut la construirea unui viitorului mai „frumos”.

Eram atat de entuziasmat, convins ca o sa merg acolo si o sa invat cum sa ajut lumea, cum sa gestionez spatiul economic si politic, astfel incat distribuirea resurselor si a investitiilor sa aduca benficii maxime nu numai pentru noi acum, dar si pentru zecile de generatii care ne vor urma. Eram perfect constient ca impactul meu asupra lumii urma sa fie cel mai probabil infim. Dar nu dorinta de a-mi hrani egoul ma dusese acolo, ci dorinta de a participa, macar cu o farama la realizarea acelui viitor „minunat” la care visam. Pentru mine o farama era mai mult decat nimic. In plus, simteam un fel de responsabilitate fata de lume si oameni. Probabil pentru ca eram constient ca, la 20 de ani, viata „fara griji” pe care o duceam se datora mai mult celor care au fost inaintea mea decat mie. Asa ca mi se parea normal ca si eu, la randul meu, sa fiu preocupat de cei care vor veni dupa mine, astfel incat calitatea vietii lor sa nu fie cu nimic mai prejos decat a mea.

Din nefericire, mediul academic descoperit de mine nu avea nimic de a face cu entuziasmul si idealismul meu. In lumea academica si printre colegii mei, preocuparile erau cu totul altele. Trecand peste falsa preocupare pentru cei din jur si prieteniile efemere, mimate doar pentru admiratie si recunoastere sociala, aproape tuturor le pasa doar de realizarile lor financiare si personale, facute publice la diferite petreceri si evenimente sociale. Desi initial am zis ca sunt eu limitat si nu inteleg lumea aceea, dupa 4 ani de facultate eram deja destul de convins ca preferintele si asteptarile mele erau paralele cu aceasta lume.

Nu vreau sa fiu inteles gresit: oamenii au tot dreptul sa se gandeasca la ei si sa fie egoisti. In lumea in care traim aceasta este regula. Doar ca eu vorbesc despre niste institutii care ar trebui sa reprezinte elita lumii si nu exagerez cand zic ca multi dintre absolventii lor vor ocupa pozitii destul de importante peste zece- douazeci-treizeci de ani. Poate sunt absurd, dar personal eu ma asteptam ca ei sa fie diferiti fata de altii. Din nefericire, in 4 ani de facultate nu am cunoscut decat doua persoane care erau preocupate autentic si dezinteresat de viitorul lumii in care traim. Altfel, am cunosc o gramada de persoane care incercau sa impresioneze pe unii si pe altii cu preocuparea lor pentru diferite cauze sociale din motive pur egocentrice, sau cu revelatii gasite in cine stie ce carte sau pahar de bere.

Ceea ce m-a deziluzionat si mai mult a fost faptul ca facultatea nu se straduia deloc sa ne faca constienti asupra faptului ca atitudinea si gandirea noastra o sa influenteze viitorul. De regula, dezbaterile si temele din facultate se invarteau in jurul tolerantei si discriminarii, dar, de cel mai multe ori se vorbea despre care teorie a unui grup de academicieni este mai buna decat alta. Totul impachetat subtil in convingerea celor care participau la aceste dezbateri ca noi, toti de acolo, eram cumva superiori. Mai mult, temele de discutie si modul de gandire promovat punea accent puternic pe problemele la „moda”, iar cand venea vorba de viitor toti sufeream de o miopie acuta.

Desi am terminat cu brio facultatea, m-am resemnat zicand ca, cine stie, poate nu inteleg eu lumea aceea prea bine. Dar am ramas cu speranta ca pe masura ce tehnologia informatiei va penetra mai mult spatiul personal al fiecarui om, treptat si atitudinea generala a populatiei se va schimba. Credeam ca oamenii vor deveni mai bine informati, mai preocupati de problemele reale actuale si viitoare, iar beneficiile investitiilor in cercetare si tehnologie vor deveni evidente.

Dimpotriva, am senzatia ca lumea se complace din ce in ce mai mult intr-un spatiu personal construit virtual, in timp ce realitatea din spatele monitoarelor noastre se prabuseste.

Nu arunc doar cuvinte, pot sa dau cateva exemple concrete:

  1. Ne-am cam batut joc de planeta prin defrisari abuzive si poluare exagerata iar efectele nu vor intarzia sa apara. Nu, nu e vorba ca iernile vor fi mai calde si verile mai ploioase, vorbim de sute de milioane de oameni care vor suferi de foame in urmatorii 30-40 de ani. Si nu intr-un loc uitat de lume prin Africa, ci chiar si aici, la noi acasa. Totusi, nimanui nu pare sa-i pese prea mult, desi pe vorbe si like-uri suntem toti mari ecologisti. Mai trist este ca ONG-uri sau partidele politice care se lupta pentru mediu vin de cele mai multe ori cu propuneri complet nerealiste, care nu tin cont de contextele economice si sociale.

  2. Ne confruntam cu o imbatranire alarmanta a populatiei generata de lipsa copiilor. Generatiile actuale pur si simplu sunt dezinteresate sa faca mai mult de un copil (daca il fac si pe acela). Pana la urma este dreptul fiecaruia sa faca cum crede si nu neg ca am atins un nivel de confort la care copiii pot sa para ceva enervant si inutil. Dar rezultatul este ca, in 50 de ani, societati intregi pur si simplu se vor stinge. Natura isi face treaba, dar ceea ce mi se pare alarmant este ca acest subiect este foart rar deschis sau este inchis imediat prin solutia „imigratie”. In conditiile date, imigratia nu reprezinta altceva decat inlocuirea unei societati cu alta. Nu este o reteta de succes, este simptomul unei societati care a esuat biologic.

  3. Fundamentalismul religios este din ce in ce mai puternic. Nu am nimic cu religia nimanui, dar cand avem deja un grup foarte mare de persoane care efectiv resping orice forma de cercetare stiintifica, cercetare fara de care si acum tot cu boii si caruta mergeam prin Europa, cred ca avem o problema. Mai mult, o parte din acest grup se regaseste printre „imigrantii” care rezolva problema deficitului de populatie de la punctul 2. Daca lucrurile vor continua asa cum sunt acum, nu m-ar mira daca peste 50 de ani in Londra se va propune instaurarea legii islamice.

  4. Traim o criza economica care personal cred ca o sa mai tina inca cel putin un deceniu. Pentru ca nu este doar o criza economica, este si o criza sociala, fundamentata in atitudinile noastre fata de ceea ce vrem sa avem si ceea ce vrem sa facem ca sa avem. De multe ori, intre cele doua este un gol imens. Nu vreau sa critic aici atitudinile noastre, pentru ca nu pot sa cuprind cu mintea amploarea acestei discutii. Dar pot sa critic lipsa dezbaterii acestui subiect la TV, pe internet si chiar la bere cu prietenii. Faptul ca nu ne intrebam daca criza pe care o traim nu este de fapt o criza cauzata de noi, ci o atribuim intr-un mod mistic „altora”, sugereaza un fel de schizofrenie sociala.

Ca sa finalizez…

Cand eram copii, in anii 80-90, ni s-a promis ca pana acum vom avea baze pe Luna, vom avea statii spatiale si ne vom plimba pe Marte. Ca liderii nostri vor fi mai pasnici, mai intelepti si mai putin corupti. Ca daca vom munci mult, vom invata si vom fi destepti, ni se va recunoaste valoarea si efortul, iar cei care sunt lenesi si perfizi nu vor putea sa urce pe scara sociala.

In schimb, avem stagnare economica, schimbari demografice radicale, catastrofe naturale si epuizarea resurselor. Lumea le vede dar nu le simte, pentru ca efectele lor nu au inca un impact semnificativ. Cumva, toti au senzatia ca nimic rau nu se va intampla, ca viitorul despre care vorbesc eu este doar un vis urat – ma critica si imi spun sa gandesc pozitiv.

Ma impac cu gandul ca asa „pesimist” cum sunt si in ciuda a tot ce am scris mai sus, eu tot sper ca intr-o buna zi oamenii vor zbura spre stele. Doar ca m-as fi bucurat daca am fi fost „noi” aceia.

Advertisements